Loghează-te
SUGEREAZĂ O TEMĂ DE DISCUȚIE

Platforma profesioniștilor mass-media

Pagina principală Management și legislație

Loghează-te pentru a putea comenta

Reporterii integri - un veac de singurătate sau un secol de comunicare?

Смотри на русском языке

Categorie: Management și legislație

În cei 13  ani ai Ziarului de Gardă, la putere s-au perindat 10 guverne şi vreo 5 legislaturi parlamentare. Scriind preponderent investigaţii jurnalistice, foarte mulţi exponenţi ai tuturor puterilor şi-au exprimat nemulţumirea faţă de ZdG, încercând tot spectrul de descurajări posibile în adresa reporterilor noştri: ameninţări directe sau telefonice, rugăminţi de a nu publica, procese în instanţă, acţiuni de denigrare. Toate aceste acţiuni sunt incorecte în relaţie cu un reporter care îşi îndeplineşte munca, şi toate contribuie, pe rând, la creşterea gradului de neîncredere, de scepticism, de încrâncenare şi în final, de izolare a reporterului de investigaţie. 

Am avut şi eu ocazia să fi telefonată cu somaţia să nu publicăm un articol anume, dar şi colegii mei. Uneori au fost persoane din fotolii de stat, alteori - soli ai acestora. De câteva ori, aceşti “soli” s-au dovedit a fi prieteni, rude, sau buni cunoscuţi ai reporterului. Şi atunci reporterul are o singură alegere, să mai şteargă un prieten, coleg, rudă din listă. Cercul oamenilor apropiaţi unui reporter se îngustează, practic cu fiecare investigaţie. Şi cum să trăieşti printre oameni, însă în izolare, e o temă care nu se studiază la facultate. 

Nu, singurătatea reporterilor de investigaţii nu este o surpriză. Îmi amintesc, cu ceva ani în urmă, înainte de a lansa ZdG, vizitasem Statele Unite în cadrul unui program pentru jurnalişti. La Chikago Tribune ne întâlnisem cu cel mai bun reporter de investigaţii. Ne-a povestit despre istoriile lor, despre rezonanţă, despre răspunsul autorităţilor. Apoi l-am întrebat despre viaţa sa privată. El a remarcat că este conştient că în unele contexte, ar putea fi urmărit, nu pentru a fi exterminat, ci pentru a fi compromis. “Cei care mă urmăresc se plictisesc enorm. La serviciu şi acasă, fără cluburi de noapte, fără distracţii cu abuz de alcool, fără prietenii care m-ar opri din ceea ce fac”. 

De cealaltă parte, media şi reporterii care nu îşi pun problema jurnalismului de investigaţie, a combaterii corupţiei, spălării de bani sau elucidării crimelor cu implicări oficiale, se pare că trăiesc o altă viaţă, făcând aceeaşi meserie. Mulţi dintre ei afişează poze cu evenimente ale beaumonde-ului din Chişinău, în care se amestecă omogen politicieni, consilieri, oameni de stat de tot felul cu reporteri, bloggeri, fashionişti, somelieri, experţi în frumuseţe şi viaţă de lux. Meniuri exotice, vinuri speciale, ţinute extravagante, localuri scumpe. Aparent, nimic nu e interzis şi nu este ilegal. Dar de fiecare dată când vine o invitaţie pentru reporterii de investigaţie la asemenea evenimente, apar discuţii. Argumentăm cu faptul că nu e bine să ne izolăm total, că şi acolo sunt oameni, că şi acolo sunt surse, că şi acolo există informaţii. Totuşi, de bună voie ei nu merg la asemenea evenimente. Şi cei de la investigaţii nu fac niciodată ceea în ce nu cred.

Eu am mers de câteva ori la asemenea evenimente, dar nu a fost decât să trec din nou prin această probă de singurătate. Da, există oriunde oameni care îţi spun că ZdG face o muncă deosebită, că investigaţiile în societatea noastră sunt mai mult decât necesare, că trebuie cineva să lupte. Dar când îţi spune aceste lucruri o persoană despre care ştii că e candidată la “prima pagină”, habar nu ai cum să te comporţi.  Apoi se apropie alţi eroi de prima pagină, foşti, care îţi spun că e un ziar minunat, dar mai bine nu trebuia să publici, că “mama a suportat un infarct” şi tu eşti ultimul om din lume care ar vrea ca vreo mamă nevinovată să suporte vreun infarct. Cel mai tare sufocă, însă, modul în care eroii primelor pagini se apropie să îţi spună informaţii compromiţătoare despre eroii viitoarelor pagini de “crimă şi pedeapsă”. În acele momente chiar nu ştii ce să faci cu ochii, cu verbele şi cu geanta grea de pe umăr. Alături, reporteri de monden, sorb şampanie roză şi se simt parte din peisaj. 

Întrebările la care aşa şi nu am găsit răspuns sunt: 

În state mici şi corupte, unde cei care nu îţi sunt cumetri, îţi sunt vecini, sau vecini ai părinţilor, sau naşi ai verişorilor, cât de multă izolare trebuie să îşi permită un reporter? Cum sunt văzuţi “reporterii izolaţi” din mijlocul “găştilor mixte”?

În statele corupte, în care jurnaliştii aserviţi sunt mai stimulaţi şi aclamaţi, decât cei de la investigaţii, cine trebuie să facă investigații jurnalistice şi de ce trebuie să reziste?

Cât este de bine ca reporterul să aibă naşi şi cumetri printre politicieni? Cum e privită prietenia între reporteri şi funcţionarii publici? Cum să eviţi cumetrismul în comunităţi mici? 

 

 

Ne pare rau, perioada de dezbatere a acestei teme a expirat

22 Nov 2017, 15:24 #1 0

Înregistrat: Mar 2024

Postări: 19

...declin... scuze.

22 Nov 2017, 15:06 #2 0

Înregistrat: Mar 2024

Postări: 19

Ca si toti moldovenii am nanasi, cumatri si prieteni, care de treaba, care nu prea. Este o categorie insa care ma evita insistent din cauza ocupatiei mele. Cu acestia nu se leaga nici vorba si nici nu mergem in ospetie unul la altul. Este adevarat ca acum ascult cu alte urechi istoriile hazlii despre smecheri si oportunitatile de bani rapizi. Toata informatia o trec prin coduri penal-administrative si filtre de constiinta. Ma stradui insa sa nu stric relatiile cu nimeni fara motive serioase. Daca se intampla sa fiu martorul unei povestiri ce ar trebui sa devina subiect de investigatie o comunic colegilor fara a divulga numele sursei. Dupa 40 numarul de prieteni oricum intra in deplin din cauza lipsei de timp pentru intalniri si distractii, si n-as vrea sa pierd unul din motivele pentru care inca mi-e drag sa vad lumea. :)

Vrei să propui altă temă de discuție?

Propune

Loghează-te pentru a putea comenta